Am fost matinală azi. Nu știu cum s-a întâmplat minunea (minunată), dar, m-am trezit la 8:30.
Grrr!
După ce am lenevit cam o oră, am trimis o rază de soare unei persoane 
, apoi iar am lenevit.
Da, știu, m-am plictisit și de atâta lene, dar odată instalată, nu prea vrea să plece. Trebuie să trăiesc cu ea. Damn!
Și cum mă uitam eu liniștită la “In gura presei”, sună telefonul.
M-am uitat la număr și nu mi-a venit să cred. Era o prietenă care a venit în țara, ea locuind în Italia. Am răspuns cu gura până la urechi și în 20 de minute, mi-a trecut și lene, am făcut și duș, m-am machiat, m-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă.
La 10 eram de nebună pe străzi.
Iete cum trece lenea, cu ceva interesant!
Am stat la bârfă până mai ‘nainte. Am fost într-o pizzerie (loco) și toată lumea se uita la episodul nostru, dealtfel foarte interesant, presărat cu suspans și ultimele știri, groază, lacrimi, ce să mai, tocmai bun de urmărit. Nu i-am băgat în seamă, deși, parcă am văzut o urmă de bale, la unu’, dar n-am avut noi treabă.
Asheaa…
Ieri, vă spuneam că, conduceam într-o nesimțire prin București.
Nu, mă, n-are legătură cu ce scriam la început. Jesus!
La coada (la butelii) de pe Grivița, stăteam frumos, pe partea mea, regulamentar, muzica tare, îmi vedeam de…stat, că stăteam.
Aud un claxon; nu-l bag în seamă. Mă gândeam că nu e pentru mine, că nu avea nimeni de ce să mă claxoneze. Alt claxon, mai lung. Ăsta mi-a atras atenția. WTF?
Am dat muzica, mai încet, să văd care e treaba, mă uit în oglindă retrovizoare și-l văd pe (stai că nu știu cum să-i zic), gibonul din spatele meu, că se hlizește la mine.
Îi fac un semn, prin care îl întreb ce vrea și ridică, ca un bou din umeri, deci nimic.
Am dat iar muzica tare și l-am lăsat. A trecut pe banda din stânga mea și la următorul semafor, a nimerit fix în dreptul meu. M-am făcut că nu văd, na, mă dădeam interesantă (sic!), dar, continua să claxoneze. Întorc fitzoasa, capul și văd că în mașină era o domnișoară, în spate, un “domn” pe scaunul din dreapta și șoferul, cu ochelari de soare, cu gura până la urechi, într-un zâmbet larg. Cred că vroia să mă impresioneze. Adică așa m-am gândit eu. Dar, ce nu știa el? Nu știa că eu nu mă impresionez. Adică nu așa. Am zâmbit, ca să vadă că am toți dinții în gură și când s-a pus verde, i-am luat-o înainte. Hihi.
S-a șifonat puțin și m-a prins iar la ultimul semafor, când mi-a făcut semn să-i dau numărul de telefon. Să mori tu, mă?
M-am grăbit să i-l dau…NOT!
Am făcut în așa fel încât să-mi piardă urma până la următorul semafor.
Cred că s-a întristat, dar, presupun că i-a trecut deja. O fi găsit alta. Ce să fac acu’? Să sufăr, să mă oftic?
Am o dilema de ieri. 
The whisperers