Oh, Doamne, m-au apucat spumele pe Gopo, cu comentariul lui la postul meu si, ca sa inteleg mai bine ce vrea sa zica, intru pe blogul lui de pe Yahoo360. Ma pierd printre randuri si ajung la un post “Amintire”.

Citesc primele randuri si simt ca tremur.

Va anunt ca postul asta va fi unul trist, asa ca puteti sa nu-l cititi. Eu am sa-l scriu oricum, pentru ca retraiesc durerea de atunci si vreau sa scriu despre asta.
Cand l-am cunoscut  pe Marinica, era dupa ce Fer imi povestise despre el, in bataie de joc. Si a venit si ziua in care l-am cunoscut fizic, cu mersul lui putin topait (parca il revad, cum intra ultimul pe usa discotecii, topaind, cu aerul lui de nebun).
L-am indragit imediat. Nu stiu de ce. A fost un ceva. Stateam, toata gasca la doua mese, si eu eram cu Mirel, Fer si altii la o masa, iar la cealalta masa, Marinica, care se combinase cu Mon. Vorbeau numai cacaturi.
Si imi aduc aminte faza asta pentru ca, atunci ni s-a parut tare comica. La un moment dat, satul de tampenii, Marinica se intoarce la Mon si ii spune ca a venit momentul sa discute despre chestii serioase: ” cat ai la intretinere?”. Noi, cei care inotam, oarecum, in aburii lui Bachus, am inceput sa radem isteric si asa ne-am imprietenit.
Venea aici in fiecare saptamana cu gasca lui de nebuni si ne distram grav. Dar, cel mai mult eu cu Marinica stateam la bar, cu cate un pahar de vodka si vorbeam despre toate aberatiile pamantului. Tineam enorm la el si el la mine.
Suferea inca, dupa o fosta iubita care murise intr-un accident, Mari. Imi aduc aminte ca avea un inel de la ea. Si era trist ca nu-si gasea nicio gagica. Parca Mari, il tinea pe loc.
La un moment dat, ma suna in timpul saptamanii si-mi spune ca-i este tare dor de mine si ca trebuie sa ma vada neaparat. Cum nu ne vazusem de vreo 2 saptamani, imi era si mie tare, tare dor de el. Parca mai dor ca niciodata.
Mi-aduc aminte ca, la un moment dat am incercat noi sa ne “ingagicarim”, cum ziceam noi.
Ne-am intalnit o singura data si de cand am coborat din masina si pana ne-am despartit, ne-am certat non-stop. Ne-am batut, ne-am injurat, am ras si, am ajuns la concluzia ca ne intelegem prea bine asa, ca sa o stricam
Si, revenind la ultimul telefon, a venit weekend-ul si m-a sunat ca vine sa ma vada ca trebuie sa-mi spuna ceva. Il simteam fericit si abia asteptam sa-l vad. Eu, in schimb, eram foarte trista, dar nu trebuia sa stie el asta, ca sa nu-i umbresc lui fericirea.
A venit cu Aspirina si am stat afara, nu in discoteca si am vorbit pret de vreo 2 ore.
Pierduse inelul de la Mari si cunoscuse, in sfarsit o gagica care ii placea, Irina, parca.
Si imi povestea cu patos despre ea si eu ma bucuram ca il vedeam asa fericit. Ma pupa si il pupam. Mi-era asa drag. A fost ultima data cand l-am vazut.
Apoi a venit o seara, urmatoarea saptamana, cand eram cu baietii la o terasa. Cristi, primeste un telefon si, tot “complota” cu Sone, cu Fer si cu restul baietilor. Se cam fereau de mine si nu intelegeam care-i faza. Apoi mi-au spus. Marinica era la spital. Avusese un accident de masina.
Si aici am sa redau ceea ce ascris Gopo

“Scaramus e la spital. A avut accident aseara.”
“Marian sau Florin?” (Florin, fiind fratele lui)
“Marian ma! Esti nebun?” striga Gabi in telefon.
“Hai afara ca mergem toti la Urgenta”
Ma imbrac zambind cu gandul ca are un picior rupt si vizualizand veselia cea mai mare: sa stea Scaramus pe loc cateva saptamani.
In parcare toti sunt agitati “Hai deschide masina”. Plecam la Tramvai, un bar in apropiere, s’o luam pe sora lui Marian, care tipa tot drumul si plange, ceilalti o impaca, mie-mi vine sa rad, mi se pare ca dramatizeaza tot. Aflu din tipete ca e la Terapie Intensiva. Nu-mi dau seama daca e grav dar Carmen urla mai tare cand aude. Unu-mi zice sa pun avariile si faza mare si “sa-i dau in gura”. Trec pe rosu, oricum sunt obisnuit din vremea cand Broscuta mea nu avea frane deloc.
La spital sunt toti pe hol la etajul 1. Toata lumea e trista. Incerc sa le ridic moralul si implicit si pe al meu. Gabi si Mirel ma trag de o parte si-mi spun ca a vorbit mama lor cu nu stiu ce chirug faimos din spital si ca e grav. (avea tensiunea 2)
“Moare Gopo. I-a iesit creierul negru la tomograf. Daca nu moare ramane ca o leguma”
Imi aduc aminte. Ma rog. Sper intr-o minune. Ma rog. Ma rog.
Lipoveanu ma trage langa el: “Baaa sa fi tare. Asta e viata, sa nu plangi p’aici ca te bat”. Ma uit mirat la el. Sunt minuni. Ma rog. Nici eu nu cred, dar Domnul stie ca acum e greu sa cred si Domnul e bun si ma iarta ca am uitat de EL. Ma rog.
Doctorul iese si vorbeste cu cineva care se intoarce catre noi si da din cap. Toata lumea plange, cel mai tare Lipo. Ma las in genunchi blocat si privind in gol. Nu simt nimic. Nu e nimic. Nu exista nimic. Nici Gopo, nici Marian, nici colegi, nici cartier, nici oras, totul e nimic. (…) Si plang. Plang. Ma opresc doar cat e Marian acasa in sicriu. Apoi plang din nou.

Deci asa s-a petrecut.
Baietii se rugasera de el sa mearga la fotbal, dar el a preferat sa plece cu seful lui, nu stiu unde si au facut accident.
Doar el a murit.
A doua zi dimineata eram cu Cristi la mine si asteptam vesti.
Nu am avut curaj sa merg la spital. Nu vroiam sa-l vad asa.
Intr-un tarziu, ne suna Razvan Cercel si ne zice ca a murit.
Nu am vrut sa cred si, ca si Gopo, faceam haz de necaz si, totul drumul pana la Marinica, cu coroana in brate, ma gandeam ca-l si vad cum iese si ne ia la pula ca a facut misto de noi si, noi fraierii am pus botu`.
Dar, nu. El era acolo, dar nu viu.
Nici nu mai stiu cati ani au trecut. 7? 6?
Am vrut sa uit episodul asta.

M-am trezit cum un gand amar, ma!
La naiba, oare tot ceea ce gresim ni se intoarce impotriva, la un moment dat?
Adica, na, suntem oameni si suntem supusi “minunatei” greseli.
Si, la un moment dat, luam decizii pe care desi le regretam, nu prea mai avem ce face.
Asa se face ca si eu, am luat acum ceva timp o decizie urata, am necajit tare o anumita persoana super ok si, desi nu am vorbit absolut deloc vreun an, vorbim, rar si destul de putin de vreo 3 zile asa.
Ceea ce este aiurea, este ca retraiesc momentele alea. Momentele in care aveam inca in viata mea barbatul pe care il credeam THE FUCKING ONE (bine ca nu mai sunt cu el. probabil ca ajungeam la nebuni.) si pentru care nu mai vedeam nimic si mai ales, pe nimeni.
Oricum, ideea este ca suntem niste marionete ale destinului.
Si nu e corect, frate!

P.S Si, ca sa inteleaga toata lumea. NU E UN SUSPIN, in plm!!!!!

I`m stupid enough to do stupid things.

I just hope i will not regret anything tomorrow when i`ll wake up. (i mean, today. it`s 3:40 a.m )

That was about all